Iarna nu este un anotimp, ci o stare a sufletului.
Seara coboară lent peste sat, ca o pătură moale de catifea albăstrie. Aerul e limpede și rece, iar liniștea are o densitate aproape palpabilă, ca și cum timpul însuși ar respira mai rar. Casele cu acoperișuri înalte, încărcate de zăpadă, par adunate la sfat în jurul luminii palide a amurgului. Ferestrele lor calde, gălbui, clipesc timid în întunericul care se adâncește, promițând adăpost și tihnă.
Copacii desfrunziți își ridică ramurile subțiri încărcate cu promoroacă spre cer, desenând siluete delicate pe fundalul roz-auriu al apusului. Zăpada neatinsă scânteiază în nuanțe de albastru și argintiu, iar fiecare pas ar crăpa tăcerea, dacă cineva ar îndrăzni să o tulbure. Un mic iaz, încă neînghețat complet, reflectă ultimele culori ale cerului – o oglindă tremurătoare în care se amestec culoarea caldă al soarelui și albastrul rece al serii.
În depărtare, un firicel de fum se ridică leneș dintr-un coș, semn că cineva tocmai a pus lemne pe foc. Mirosul de brad ars și lemn umed pare să plutească în aer, chiar dacă nu-l poți simți cu adevărat. Totul respiră pace, o pace profundă, rurală, care te face să simți că lumea este mai simplă decât pare.
Pe marginea drumului, câteva tufe încăpățânate de măceș păstrează boabe roșii, ca niște stropi de viață într-un peisaj dominat de alb.
Iarba uscată, prinsă sub gheață, se apleacă în lumina slabă, dând impresia că natura întreagă se pregătește de somn. Doar tufa de spânz își etalează culoarea. Un picur de frumusețe incredibilă pe omăt.
In acest goblen nu se întâmplă nimic spectaculos, dar tocmai această simplitate o face să fie magică. O clipă suspendată, în care frumusețea stă în liniște, în lumină, în felul în care frigul și căldura se întâlnesc fără să se lupte.
Dificultate ridicată.



















