Madona îndurerată – Cod produs: 3.21
În mantia sa albastră, brodată cu stele aurii ce strălucesc pe umeri, Maica Domnului stă cu mâinile strânse într-o rugăciune adâncă. Prin faldurile mantiei se ivește o rochie roșie, împodobită cu motive bogate ce dansează în lumină. Chipul său este un amalgam de tristețe și adâncă înțelegere, oglindind durerea unei mame care privește în sus, către ceruri, unde Fiul său răstignit își găsește odihna. O singură lacrimă curge pe obrazul ei, ca un simbol al suferinței și al iubirii neștirbite.
În spatele ei, fundalul țesut din nuanțe de maro înfășoară figura ei într-o lumină subtilă, creând o aură ce amplifică prezența sa sfântă.
După unii ar fi fost pictată de Călugarul Irineu, dupa alții de către Ivan Protcenco sub numele Tânguirea Maicii Domnului.
Dificultate medie.
Mulți știu icoana, dar puțini cunosc însă cine este pictorul acestei icoane.
Irineu Protcenco se numește și a fost un neîntrecut iconar.
S-a căsătorit, a avut trei copii și a făcut parte din armata țaristă, în timpul Primului Război Mondial. A avut multe încercări. Viața i-a fost grea. Și-a pierdut în război un ochi și, ca atare, a pictat toată viața doar cu un singur ochi. Copiii i-au murit de tifos, iar soția l-a părăsit. Fiind de origine nobilă, a trebuit să fugă de comuniști. S-a refugiat la Chișinău, în Moldova. Fără avere și fără familie, se întreținea pictând icoane și realizând, după mărturisirea arhimandritului Bartolomeu Florea, superbe portrete ale oamenilor importanți ai vremii.
S-a recăsătorit cu o ucraineană, Scobiciov Pelaghia, născută la 1 octombrie 1891, din părinții Petru și Evdochia. Când rușii au invadat Basarabia, în 1940, a fugit peste Prut, în România. Transfug fiind și fără acte, se ascundea și picta icoane. A fost ajutat de un călugăr de la Schitul Darvari din București, Nicanor Bica, căruia îi picta icoane, locuind în capitală și apoi în casa unui creștin din localitatea Afumați.
Una din icoane a ajuns în mâna părintelui Ilie Cleopa de la Mănăstirea Neamțului. Încântat peste măsură de ceea ce a văzut, Cuviosul a luat bastonul și cojocul și a făcut o cale lungă să-l găsească. Tot cu ajutorul monahului de la Darvari, l-a găsit, în toiul unei nopți, într-o casă dărăpănată din apropierea Bucureștilor. I-a făcut acte, i-a spus planurile pe care le avea și l-a luat la Sihăstria, împreună cu soția lui, Pelaghia.
Cam aceasta ar fi pe scurt prezentarea iconarului Irineu Protcenco.
Mai departe să facem cunoscută apariția celei mai renumite dintre icoanele Maicii Domnului, Tânguirea Maicii Domnului.
Protcenco a pictat o icoană cu Maica Domnului care plânge.
Cautând un pictor bun, Arhimandritul Cleopa l-a găsit la Afumați, lângă București, pe pribeagul Ioan Protcenco. Iată ce mărturisește părintele Cleopa:
L-am adus din București pe Protcenco. Era la Afumați. El a fugit din Basarabia, de ruși. Sărmanul! Era acolo cu soția lui de-a doua. O fost pictor mare în Basarabia. Soția lui era din Rusia. Și el era tot de dincolo de Nistru. I-am adus aici. Au murit amândoi, săracii. A pictat paraclisul, icoanele. Am izbutit să obțin aprobare pentru venirea lor aici. Am intervenit la Minister. Aveam un foarte bun prieten acolo, pe Teofil Pandele, care era director. I-am scos autorizație și apoi a pictat, săracul. Aici, le-am dat chilii. Pictor de mare valoare – Ioan Protcenco. Soția lui, a doua, Pelaghia, s-a făcut călugăriță. A murit tot aici. Protcenco a pictat o icoană cu Maica Domnului care plânge. Ea se ducea la icoana aceea, o icoană mare în biserică, și plângea și plângea după dânsul. (Arhim. Cleopa Ilie, mărturisire făcută în filmul de televiziune Fericita nefericire a unui pribeag, realizat de scriitorul Grigore Ilisei).
La scurt timp după ce a ajuns la Sihăstria, i s-a cerut să picteze o icoană, de probă.
S-a rugat mult la Maica Domnului și a pictat o icoană străină parcă de penelul unui muritor: Tânguirea Maicii Domnului.
Părintele Paisie, dar și alții, aminteau că Maica Domnului i s-a arătat și i-a mulțumit pentru felul în care a pictat-o.
Bolnav de plămâni, având un singur ochi, cu sufletul răvășit de furtunile abătute asupra sa, pictorul Protcenco și-a găsit drept prieteni pe sfinți. El trăia numai pentru ei, le citea viața de mai multe ori, se ruga și abia după aceea trecea la lucru. Era foarte liniștit și tăcut. Nu vorbea cu nimeni. În cimitirul mănăstirii avea banca lui, banca pictorului, cum o numeau călugării. Toți îi respectau dorința de a petrece timpul în liniște. Se spune că se ridica și pleca ori de câte ori cineva se apropia de el.
Ioan Irineu Protcenco vorbea foarte puțin. Doar câteva cuvinte pe zi. Trăia într-o lume a lui, în care, mai ales în ultimii ani ai vieții, își făcuse loc numai Dumnezeu și Sfinții Lui, pe care-i picta.
Ioan Protcenco s-a născut în ziua de 8 mai 1888, la Nova – Pavlenko – Harkov din Ucraina, într-o familie de nobili, primind la Botez numele Ivan, în română Ioan. De mic copil a fost atras de pictură și avea un mare talent pentru portrete.
Dorea să picteze și icoane, dar nu reușea întru totul chipurile lor. Întâlnirea cu o călugăriță sporită duhovnicește avea să-i dezlege neîmplinirea: Dacă vrei să pictezi icoane frumoase, să te spovedești mai des, să postești, să te rogi mai mult și vei picta icoane a căror frumusețe nu este din lumea aceasta.
Acest îndemn l-a urmat în toată viața sa. Așa vom înțelege de ce nu mânca niciodată până la orele 15-16 ale zilei. Picta cu rugăciune și cu post negru. În acest răstimp nu vorbea cu nimeni și nu accepta să se vorbească nici sub schele, în biserică. Părintele Paisie își amintește că a urcat odată pe schele, lângă el, să-l vadă pictând. Protcenco i-a spus:
– Dacă ai venit, eu nu mai pot picta! Și era gata să coboare.
Alta dată, părintele n-a mai îndrăznit să-i tulbure lucrarea. În timp ce el lucra, soția lui, Pelaghia, se ruga.
Arhimandritul Ioanichie Bălan, ucenic – în anii aceia – la Sihăstria, își amintește:
Eu îi cumpăram vopsele și îi pregăteam uleiul. Îi dădeam la mână materialele. Aveam 20 de ani și îl ajutam, el fiind pe schele. Interesant, în timp ce el lucra, soția lui, Pelaghia, se ruga. Citea o psaltire pe zi, iar el statea pe schele. Nu mânca nimic de dimineața până pe la trei după-amiaza.
– Părinte, dacă mănânc, eu nu mai pot să pictez în ziua aceea. Deci, eu trebuie să postesc ca să pot lucra. Numai cu post a pictat.
Ea se ruga la chilie și el era pe schele. Dacă intra cineva în biserică, nu mai putea picta. Se oprea, chiar de nu știa cine este. Am înțeles, pe urmă, că avea rugăciunea inimii. Rugăciunea de taină, ce lucrează în interior, în inimă, mistic, ca să zic, și în această atmosferă de rugă și de însingurare, dar, în același timp, de unire cu Hristos, el picta.
În luna august 1953, boala i s-a agravat, o boală severă de plămâni și inimă. Fiind în vârstă de 65 de ani, a cerut să fie călugărit. Călugăria lui și tunderea în schima cea mare s-a făcut chiar lângă icoana unde Prea Curata i se arătase și-l inspirase în dumnezeiasca splendoare a culorilor ce i-au zugrăvit chipul Ocrotit de îngeri și de rugăciunile Celei pline de Dar, a trecut pragul acestei lumi a treia zi după călugărie, încă purtând ingereasca ocrotire a mantiei.
Era 23 august 1953. Călugării mânăstirii i-au cântat prohodul și l-au așezat, până în ziua învierii, în Poiana Liniștii.
Această poveste m-a înduioșat până la lacrimi, și în lăuntrul meu cineva îmi spunea:
– Nu ai cum să nu faci publică această poveste, este prea frumoasă.