Lumina nu cade doar pe alei, ci și pe amintiri.
In acest goblen, o scenă de toamnă se deschide ca o confesiune tăcută: un felinar dublu, cu sticlă caldă, veghează o bancă solitară. Frunzele arse de aur și portocaliu par să se aprindă în jurul luminii, iar pământul umed reflectă culorile ca o oglindă a cerului coborât pe pământ. În depărtare, umbrele copacilor se dizolvă în albastrul rece al serii, creând un contrast între focul interior al frunzelor și liniștea răcoroasă a nopții. Această imagine nu este doar o reprezentare a unui parc, ci o meditație vizuală asupra singurătății și speranței. Banca, goală, devine simbolul așteptării – poate a unei întâlniri, poate a unei amintiri care revine sub lumina felinarului. Fiecare punct de culoare, fiecare reflex de galben sau albastru, pare să pulseze cu emoția unei clipe suspendate între trecut și prezent.
Dificultate ridicată.
