Și dacă ramuri bat în geam,
Și se cutremur plopii,
E ca în minte să te am,
Și-n inimă să te apropii.
Mihai Eminescu
În acest goblen, poezia și pictura se împletesc într-un univers de vis.
O tânără, în alb, stă pe marginea unei ferestre deschise spre infinit, cu privirea pierdută în lumina albastră a cerului. Chipul lui Eminescu, plutind deasupra peisajului nocturn, pare o apariție cerească – un Luceafăr care veghează, etern și melancolic, asupra sufletului ce-l invocă.
Lumina rece, argintie, se revarsă peste copacii înalți și peste apa care curge lin, ca o metaforă a timpului.
Totul respiră liniște și dor, iar contrastul dintre figura feminină și chipul astral sugerează dialogul dintre pământ și cer, dintre iubirea muritoare și idealul nemuritor.
Fata, asemenea Cătălinei din poem, pare prinsă între vis și realitate – între chemarea iubirii și imposibilitatea de a o atinge. Rochia ei albă, pură, reflectă lumina lunii, iar poziția contemplativă trădează așteptarea eternă. În fundal, cerul se deschide ca o poartă spre tărâmul spiritului, unde Luceafărul – simbolul geniului și al iubirii absolute – rămâne suspendat între două lumi.
Această compoziție vizuală este o transpunere plastică a poemului eminescian, unde fiecare element – apa, lumina, arborii, chipul – devine o aluzie la dorul cosmic și la imposibila unire dintre ideal și real.
Dificultate mare datorita marimii.
