Vremea narciselor – Cod produs: 0.52
O gingășie de fetiță blondă, cu părul curgând-i pe umeri, în timp ce bretonul este oarecum temperat cu o fundiță în ton cu rochiță albastră tivită de dantelă la poale și cu un plastron generos pe piept. Rochița fetiței câștigă în frumusețe prin mâneca bufanta, mărginită de o bandă lată și de rujulețul (rujă – bandă de pânză, de stofă, de dantelă etc. plisată sau încrețită, care servește ca ornament la diferite obiecte de îmbrăcăminte) de la gât.
Fetită este așezată pe o piatră lată la malul pârăului, cu picioarele goale atârnând. Este înconjurată de narcise albe și galbene și de iarbă. La picioarele ei sunt mai multe pietre ce mărginesc apa în care se oglindește cerul.
In dreapta fetiței se zărește mânerul unui coș din nuiele, iar la stânga ei, ținut bine în brațe un cățel pufos, alb cu urechi în culoarea caisei (cel mai probabil un pudel) ce miroase narcisele culese de fetiță.
Fluturi galbeni se zăresc pe cerul senin.
Scena pare desprinsă din amintirile copilăriei mele când purtam rochițe făcute de bunica din partea tatălui, văduvă de război, dar croitoreasă de excepție ce transforma cârpele în adevărate opere de artă. Arar aveam părul atât de lung ca fetița din imagine, dar sigur bucla din față era prinsă cu o panglică ca să nu îmi ajungă părul in ochi. Iubeam florile și le ocroteam mereu, evitând să le rup pentru că eu consideram că și ele au viață. Iar un câine nu a lipsit niciodată de lângă mine. Eu îl aveam pe Haiduc, un metis de ciobănesc mioritic în trei culori căruia îi făceam confidențe când eram pedepsită de către părinți pentru toate năzdrăvăniile copilăriei. Haiduc îmi ștergea lacrimile și mă lăsa să îmi afund capul in blănița lui. Odată a împărțit și cușca cu mine. Am adormit acolo, dar acesta nu a contat, – a fost doar un alt motiv de chelfăneală primita de la mama ce mă căutase ore în șir în tot cartierul.
Un goblen de dificultate medie spre ușor.