Mâini în rugăciune – Cod produs: 1.01

Mâini în rugăciune – Cod produs: 1.01

O poveste adevărată, – ca și cum ar exista și povești neadevărate sau mai puțin adevărate. De fapt, adevărul despre sufletele noastre se rostește pe sine în foarte multe feluri și toate devin povești mai devreme sau mai târziu. Se spune că în Nurnberg trăiau doi prieteni cum nu se mai văzuse – mai ales în timpurile acelea întunecate de la sfârșitul secolului al XV-lea. Pe vremea aceea, când spiritul uman dădea semne că vrea să se rupă cu orice preț de habotnicia impusă de o biserică menită mai mult sa dezbine decât să unească, prietenia era o formă prin care sufletele asemenea se susțineau întru desăvârșire. Cei doi prieteni aveau amândoi 16 ani si amândoi primiseră un har deosebit de la Dumnezeu – harul de a surprinde prin taina desenului atât viața, cat și moartea, atât văzutul, cat și nevăzutul. Tinerii erau dornici să învețe și să se împlinească în artă. Visau cu ardoare să ajungă chiar ca idolul lor, Leonardo Da Vinci și pentru asta erau gata sa facă totul. Dar visul lor era departe de a se putea împlini cu ușurință, căci erau tare săraci – pe cât de mare le era harul, pe atât de mici le erau avuțiile pământești.
Într-o seară, pe când erau amândoi în atelierul pe care îl împărțeau frățește, unul din ei spuse, privind la două gravuri abia terminate.
– Frate, noi trebuie să mai învățam. Gravura pe care am făcut-o eu acum nu este perfecta, mai am multe de adăugat talentului meu. Gravura ta, în schimb, este mult mai aproape de perfecțiune. Talentul tau este copt, așa ca mi-a venit o idee. Eu voi munci și voi accepta orice comandă, voi face mobilă, voi sculpta pietre funerare, voi picta portrete, orice.
Așa voi strange banii necesari ca tu să mergi la școală în Italia pentru a-ti desăvârșii arta. Apoi te vei întoarce și mă vei ajuta și pe mine să merg la școală.
– Dar nu pot sa încuviințeze așa ceva, zise celălalt. Nu ne-am despărțit niciodată până acum și a fost bine. De ce vrei acum să facem asta? Amândoi avem talent și amândoi avem dorința aprigă de a merge la școală. Sacrificiul tău mă onorează și mă face să iți cer să mergi tu primul la școală.
– Nu, Albrecht, vei merge tu primul, fiindcă ești mai talentat și vei avea nevoie de mai puțin timp pentru a-ți însuși noile cunoștințe. Eu am foarte multe de învățat, iar tu ai munci o viață până a termina eu școala. Asa că voi munci eu, pană când tu vei fi cunoscut. Așa e mai ușor pentru amândoi.
Tânărul pe nume Albrecht a fost copleșit de noblețea gestului prietenului său, mai ales că știa ca talentul amândurora era egal. Așa că a acceptat plin de recunoștință și a plecat la școală. Prețul studiilor lui a fost însă foarte mare. Prietenul lui a acceptat muncile cele mai de jos pentru a strange banii de care Albrecht avea nevoie la școală.
Timpul a trecut și, după șapte ani de munca grea și de o parte și de alta, Albrecht se întoarse la prietenul lui cu foarte mulți bani și cu dorința sinceră de a-l ajuta să meargă la școală, ca sa aibă și el o viată împlinită și îmbelșugată.
Era seară când s-a întors. S-a apropiat de casa cea sărăcăcioasă și mai întâi privi pe fereastră, ca să vadă cum mai arată prietenul lui.
Acesta se ruga în genunchi în fata unei lumânări ieftine.
Îngenunchease pe podeaua rece și rostea rugăciune după rugăciune, cu glas cald. La lumina tremurândă a lumânării, Albrecht văzu mâinile prietenului său și înmărmuri. Erau două mâini noduroase, muncite, scrise cu multe răni si lovituri, mâini de apostol întru ale desăvârșirii aproapelui.
Își dădu seama cu nemăsurată tristețe că prietenul lui nu mai putea merge la școală cu mâinile acelea jertfite, că nu va mai putea ține penelul cu finețea necesară unor tablouri, și nici instrumentele de gravură nu vor mai putea fi mânuite cu ușurință, căci mâinile tremurau în rugăciune de atâția ani de munca.
Așteptă până ce prietenul lui își termină rugăciunea și bătu la ușa. Ușa se deschise larg, iar prietenul lui se bucură peste măsură de revedere.
– Acum vei merge tu la scoală, zise Albrecht și vei duce o viață fără griji. Este rândul tău.
Prietenul lui nu zise nimic, doar își privi in liniște mâinile muncite.
– Dragul meu, mâinile acestea nu mai pot ține penelul, dar te pot îmbrățișa cu bucurie. Iți mulțumesc că te-ai întors și, mai ales, că ai devenit cel care ești acum. Eu nu mai pot merge la școală. Însă sunt mulțumit, fiindcă mi-am găsit rostul în fiecare lucru ce mi-a ieșit din mâini cu voia lui Dumnezeu.
Albrecht îi ceru încuviințarea prietenului său de a-i desena mâinile așa cum le văzuse în rugăciune.
Așa s-au născut Mâini de apostol de Albrecht Durer.

Am lucrat acest goblen cu o ușurință explicabilă datorită gradului său de dificultate. Știu doar că l-am început, iar cum de s-a terminat așa de repede rămâne un mister.

Mâini în rugăciune – începuturi (anii ’80)

Și o alta poveste gasita la https://www.redescoperaistoria.ro/2015/06/12/povestea-emotionanta-a-capodoperei-maini-in-rugaciune/

Povestea emoționantă a capodoperei Mâini în rugăciune

Albrecht Dürer (n. 21 mai 1471, Nürnberg – d. 6 aprilie 1528, Nürnberg) a fost un pictor german, creator de gravuri și teoretician al artei, una din personalitățile de seamă ale istoriei universale a artei.
Opera sa, impregnată de ideile Renașterii, Umanismului și Reformei a exercitat o deosebită influență în special asupra artiștilor germani și olandezi de mai târziu. Cu cele cca. 350 de gravuri în lemn și 100 gravuri în cupru a contribuit în mod hotărîtor la dezvoltarea gravurii ca formă de artă de sine stătătoare. Personalitate multilaterală a epocii, s-a ocupat nu numai de artele grafice, ci și de matematică, mecanică și literatură. S-a format sub influența umaniștilor din orașul natal, dar și din Țările de Jos și Italia, unde a întreprins diverse călătorii. Operele sale reflectă tendința înaintată a societății germane, lupta de clasă din perioada Reformei și a Războiului Țărănesc German.
Aceasta este, pe scurt, viața artistului Albrecht Dürer, cel care a pictat capodopera „Mâini în rugăciune”.  Iar de aici începe povestea…

În secolul al XV-lea, într-un oraș micuț, locuia o familie care avea 18 copii. Pentru a-și întreține familia, tatăl, bijutier de profesie, era nevoit să lucreze chiar și 18 ore pe zi pentru a le oferi mâncare. În plus se mai ocupa și cu orice altceva găsea de lucru prin vecinatate. În ciuda condiției lor nevoiașe, doi dintre copiii familiei, cei mai mari, voiau să-și urmeze visul, acela de a-și valorifica talentul pentru desen. Ei erau conștienți de faptul că tatăl lor nu-și permitea să-i trimită să studieze la Academia de la Nürenberg.
După lungi discuții, noaptea, cei doi au stabilit un pact. Vor da cu banul, iar cel care va pierde va munci la mina și va câștiga bani pentru a-l susține pe celălalt să studieze la Academie. Apoi, după ce fratele care va câștiga va termina Academia, după 4 ani îl va susține pe celălalt să-și completeze studiile, fie prin vânzarea operelor sale, fie muncind de asemenea la mina.
Într-o duminică, după slujba de la biserică, au dat cu banul, iar Albrecht Dürer a câștigat și a plecat la Nürenberg. Albert a plecat în minele periculoase și timp de 4 ani și-a susținut fratele cu bani. Lucrările fratelui său au făcut imediat senzație. Gravurile lui, sculpturile și pânzele cu ulei erau mai bune decat ale multor profesori, iar atunci când a absolvit ajunsese să câștige sume importante.
Când s-a întors în satul său, familia a dat o cină pentru a-i sărbători triumfala întoarcere acasă. După o masă lungă și memorabilă, de la care n-au lipsit muzica și râsul, Albrecht s-a ridicat din capul mesei pentru a ține un toast pentru cel mai iubit dintre frații săi, pentru anii de sacrificiu pe care i-a indurat pentru ca el să-și îndeplinească visul. Și cuvintele de încheiere au fost: ”Și acum Albert, cel mai binecuvântat frate al meu, acum e rândul tău. Acum te poți duce la Nürenberg să-ți urmezi visul și eu voi avea grijă de tine!”.
Toate capetele s-au întors cu nerăbdare spre celălalt capăt al mesei unde stătea Albert. Lacrimile îi curgeau pe fața palidă, iar capul plecat și-l mișca dintr-o parte în alta, în timp ce repeta în continuu ”Nu, nu, nu”. În final, Albert s-a ridicat și și-a șters lacrimile de pe obraji și a privit spre figurile care îi erau dragi. Apoi, ținându-și mâinile aproape de obrazul drept, a spus blând: ”Nu, frate, nu pot să merg la Nürenberg. Este prea târziu pentru mine. Uite, uite ce au făcut cei 4 ani de muncă în mină mâinilor mele. Oasele de la fiecare deget au fost strivite cel puțin o dată, iar în ultimul timp sufăr de artrita care mi-a afectat atât de rău mâna dreaptă încât nu pot nici măcar să țin paharul pentru a toasta cu tine… cu atât mai mult să fac linii delicate pe pânză, cu pensula sau creionul. Nu frate, pentru mine e prea târziu…”

Mai mult de 450 ani au trecut. Până acum sute de capodopere ale lui Albrecht Dürer – portrete, schițe, desene în cărbune, gravuri etc. – sunt expuse în orice muzeu mare din lume. Cel mai ciudat lucru este ca ție îți este familiară doar una singură, a cărei reproducere o poți avea acasă sau la birou.

Într-o zi, pentru a-i aduce un omagiu lui Albert pentru tot sacrificiul său, Albrecht Dürer i-a pictat fratelui său mâinile muncite cu palmele și degetele subțiri îndreptate spre cer. Și-a denumit opera simplu ”Mâini”, dar lumea intreaga și-a deschis imediat inimile spre capodopera sa și a redenumit tributul iubirii ”Mâini în rugăciune”.