Portocală, roșcatul ce mi-a lăsat inima goală după ce a plecat prematur
Roșcatul a devenit încetul cu încetul binecunoscut în tot cartierul. Unii spuneau ca nu trebuie să existe și că au încercat să îl omoare, dar nu au reușit, alții dimpotrivă că este tare harnic și că datorita lui au scăpat de șoareci și șobolani, alții că i-ar da otravă, alții că îl hrănesc.
Eram într-o duminică pe seară cu toții pe băncuța de la poartă și îl admiram pe Lup, ciobănescul german al vecinilor de vizavi ce ieșise la plimbare, profitând de poarta deschisă de la proprietatea sa. Cam în același timp a ieșit și Roșcatul pe trotuarul nostru venind de la vecinii din stânga noastră. Lup, când l-a văzut pe Roșcatul s-a repezit la el, asa de repede, de ne-a ridicat pe toți în picioare. Numai ca Roșcatul l-a articulat așa de repede și eficient pe Lup, încât acesta a plecat nu numai cu coada între picioare, dar și schelălăind.
De atunci, ori de câte ori Lup ieșea din curte și dădea cu ochii cu Roșcatul, se întorcea imediat în curtea lui cu aerul că <Uite, iar nu este nici o pisică pe stradă!>.
L-am iubit pe Roșcatul cu toată ființa mea, dar mereu mi-a fost teamă să mi-l asum, că îmi era frică că mama o să afle că nu am ascultat de cuvântul ei și că voi avea parte de parentingul ei (!).
Fiți fără grijă! Roșcatul a murit de bătrânețe.