Viața mea, arta de a trăi prin goblen

Bătrânul cămătar – Cod produs: 2.02

Sursa de inspirație pentru tabloul de mai sus se pare că este o pictură semnată Rembrandt Harmenszoon van Rijn. Tabloul a fost adaptat conform cerințelor unei tapiserii, folosind din plin mijloacele de expresie ale acesteia.
Cămătarul din imagine este un bătrân cu părul, mustață, barba și sprâncene grizonante. Este îmbrăcat cu o haină, groasă, lungă până la pământ. La gât poartă un colan. În jurul gâtului se evidențiază un guler elisabetan larg, ruff sau gorgera. (1).
Pe cap are un soi de pălărie. Este așezat pe un scaun din lemn masiv.
In spatele lui, în fata pereților închiși la culoare se vede un dulap și un birou. Pe acesta din urmă se află o balanță.  În ciuda monotoniei rezultată din prezentarea personajului, tabloul rămâne unul cald datorită culorilor.

(1) Așa-numitul guler elisabetan larg, ruff sau gorgera, a apărut în anii 1560 și a evoluat de la gulerele mici obișnuite ale cămășilor cu volane pe care bărbații le purtau sub dublete, de la începutul secolului al XIII-lea. Inițial, gulerele largi aveau dimensiuni destul de modeste și erau un simplu element decorativ. Cu toate acestea, în 1564 s-a produs o revoluție în ceea ce privește dimensiunea gulerelor, datorită doamnei Dingen van der Plasse, care a fugit din Flandra la Londra și a adus cu ea cea mai recentă rețetă de amidon, care era superioară oricărui lucru folosit în Anglia la acea vreme.
În mod semnificativ, această nouă rețetă de ”amidonare” a hainelor a ajutat la creșterea semnificativă a duratei de timp „așezate” într-o poziție fermă a gulerelor, chiar și pe timp de ploaie. Atunci a existat o modă nebună pentru crearea celor mai largi și mai masive gulere. Gulerul clasic era format din material subțire de in amidonat care era pliat în modele complexe în jurul întregii zone a gâtului. La început, acestea erau cusute de gulerul obișnuit al hainelor, dar în anii 1570 au devenit un element separat detașabil pentru a facilita spălarea și depozitarea în cutii speciale din lemn.
Amidonul era folosit pentru a da o formă fermă gulerelor atât de largi, apoi țesătura era presată și uscată cu o tijă rotundă fierbinte a unui brazier cu cărbuni (asemănător cu un fier de călcat antic), apoi erau create pliurile cu ajutorul unui cadru metalic special introdus în interiorul țesăturii, pentru a poziționa clar țesătura amidonată. Din 1580 până în 1610, gulerul de 20 cm a devenit foarte popular în rândul bărbaților, constând din 5 metri de țesătură amidonată împăturită în 600 de pliuri în jurul gâtului, care era numit „piatra de moară”.

De ce purtau bărbații astfel de gulere?
Un astfel de guler în anii 1560 pentru un bărbat respectabil era ca un ceas Rolex de 10.000 de dolari astăzi: o modă opțională care arăta altora statutul social, bogăția și prestigiul persoanei care îl purta. Spre deosebire de astăzi (în ceea ce privește ceasurile scumpe), în secolul al XVI-lea era imposibil să cumperi un guler „fals” pentru a te putea arăta în fața cuiva. La urma urmei, astfel de gulere costau foarte scump. [Câteva salarii lunare ale unui simplu muncitor londonez].
Gulerele rafinate și supradimensionate au fost realizate, parțial, pentru a le sublinia impracticabilitatea. La urma urmei, un bărbat care purta un guler atât de larg, decorat cu dantelă și aur, demonstra lumii că nu are nevoie să îndeplinească sarcini care sunt inerente oamenilor de muncă obișnuiți. Ar fi incomod pentru el chiar să se aplece cu un astfel de guler și, pentru a mânca și a nu se murdări, trebuia să folosească tacâmuri și să demonstreze eticheta. Proprietarii unor astfel de gulere aveau servitori personali. Aveau și slujitori care erau mereu la îndemână și le întrețineau gulerele, le spălau la timp, le călcau și le amidonau la nevoie.
Totuși, gulerul afecta postura. În timp ce purtau un astfel de guler, bărbații și femeile nu aveau de ales decât să țină capul sus, arătând încredere și mândrie. Bărbații și femeile le purtau ori de câte ori ieșeau, chiar îmbrăcându-și copiii în ele, pentru o simplă ieșire. Pentru producția de amidon în Anglia, s-au cheltuit o cantitate imensă de stocuri de stat de cereale, cum ar fi grâul și porumbul. Guvernul de fapt cheltuia nu pentru a hrăni oamenii de rând, ci pentru ca moda aristocrației să nu stea pe loc.
Producția de amidon a luat o scară atât de mare încât chiar și ministrul-șef al lui Elisabeta I, William Cecil, a spus odată: „Nu este oare regretabil că cheltuim atât de multe cereale pentru a potoli foamea de vanitate în țara noastră, în loc să satisfacem adevărata foamea umană a săracilor?
Totuși nebunia pentru o astfel de modă nu a durat mult.
Fulerele ruff erau accesorii elaborate și costisitoare de întreținut, chiar dacă îi făceau pe aristocrații anilor 1600 să pară ciudat de bogați. Această modă a fost criticată activ de către biserică, francezi și mulți filozofi. Treptat, această modă ciudată a fost înlocuită cu o cravată și gulere clasice.